Art Nouveau

Art Nouveau

Gura stației de metrou Abbesses din Paris, de Hector Guimard (1900)

Poster; de Alfons Mucha; 1898; litografie color; 72,7 x 55,2 cm; Museum für Kunst und Gewerbe Hamburg (Hamburg, Germania)

Dulap de perete; de Louis Majorelle; sfârșitul secolului al XIX-lea; lemn cu marchetărie; înălțime: 127 cm, lungime: 69,9 cm; Muzeul de Artă Walters (Baltimore, SUA)

Interior din Hôtel Tassel de Victor Horta (1892–1893)

Perioadă — circa 1890 - 1910
Țări — Lumea occidentală

Art Nouveau (pronunție românească: /ɑːrt nuvo/, pronunție franceză: [aʁ nuvo]; termen provenit din limba franceză, însemnând artă nouă) este un stil în artă, artele aplicate, arhitectură, și în special în artele decorative, cunoscut sub diferite denumiri în mai multe limbi: Jugendstil în germană, Stile Liberty în italiană, Modernismo catalán în spaniolă, etc. Maximul de popularitate al stilului a fost între anii 1890 - 1910.^[1] Stilul s-a poziționat ca o reacție față de academismul, eclectismul și istoricismul arhitecturii și artelor decorative din secolului al XIX-lea. Sursele de inspirație au fost cu predilecție formele naturale, cum sunt curbele sinuoase ale florilor și plantelor.^[2] Alte caracteristici au fost sentimentul de dinamism și mișcare, dat adesea de asimetrii sau linii ca de bici, precum și utilizarea materialelor moderne, în special fier, sticlă, ceramică și beton pentru crearea unor forme neobișnuite și amenajarea unor mari spații deschise.^[3]

Un obiectiv major al Art Nouveau-ului a fost de a reduce diferențele dintre artele plastice tradiționale (în special pictură și sculptură) și cele aplicate. A fost cel mai des folosit în amenajări interioare, arte grafice, mobilă, sticlărie, textile, ceramică, bijuterii și lucrări metalice. Stilul a intrat sub incidența criticii de artă a unor teoreticieni de seamă din secolul al XIX-lea, cum ar fi arhitectul francez Eugène-Emmanuel Viollet-le-Duc (1814-1879) și criticul de artă britanic John Ruskin (1819–1900). În Marea Britanie, Art Nouveau-ul a fost influențat de William Morris și mișcarea Arts and Crafts. Arhitecții și designerii germani au căutat un Gesamtkunstwerk înălțător spiritual („operă de artă totală”) care să unifice arhitectura, mobila și arta din interior într-un stil comun, care să înalțe și să inspire locuitorii.^[3]

Primele case Art Nouveau și decorațiuni interioare au apărut în Bruxelles în anii 1890, în arhitectura și designul interior al caselor proiectate de Paul Hankar, Henry van de Velde, și în special de Victor Horta, al cărui Hôtel Tassel a fost finalizat în 1893.^[4][5][6] Noile idei au atins apogeul în scurt timp la Paris, unde stilul a fost adaptat de Hector Guimard, care a văzut opera lui Horta de la Bruxelles și a aplicat modelele pentru intrările noului Metrou din Paris. Totul a atins punctul culminant la Expoziția Internațională de la Paris din 1900, unde au fost prezentate operele unor artiști ca Louis Tiffany. Stilul a influențat și arta grafică reprezentată de afișele lui Alfons Mucha și sticlăria lui René Lalique și Émile Gallé.

Pornind din Belgia și Franța, stilul s-a răspândit în restul Europei luând nume și caracteristici diferite în fiecare țară. A apărut adesea nu numai în capitale, ci și în orașele aflate în plină dezvoltare care doreau să-și stabilească identități artistice proprii ca Torino și Palermo în Italia; Glasgow în Scoția; Munchen și Darmstadt în Germania, precum și în centrele mișcărilor sociale de independență, Helsinki în Finlanda, la acel moment provincie a Imperiului Rus, Barcelona în Catalonia, provincie spaniolă.

Până în 1914, și odată cu începutul Primului Război Mondial, Art Nouveau-ul și-a pierdut în mare măsură influența în artele plastice. În anii 1920, a fost înlocuit de stilul artistic, arhitectural și decorativ Art Deco și apoi de modernism.^[7] Stilul Art Nouveau a început să reintre în atenția criticilor de artă la sfârșitul anilor 1960, cu ocazia marii expoziții de la Muzeul de Artă Modernă din New York din anul 1970, unde a fost prezentată opera lui Hector Guimard.^[8]