Arte Povera

Arte povera (traducere din italiană: arta săracă) este o mișcare artistică aparută în Italia pe la jumătatea anilor 1960, la Roma și la Torino.

Formată în ambientul așa-numitei arte conceptuale, în conflict cu arta tradițională, refuză materialele și tehnicile acesteia. Apelează la materiale „sărace”, umile: pământ, lemn, fier, zdrențe, plastic, deșeuri industriale, cu intenția de a evoca structura originară a limbajului societății contemporane, eliberând-o de conformismul semantic.

O altă caracteristică a operelor este utilizarea noilor forme ale artei vizuale: instalația (prin excelență, locul unde se întâlnesc opera de artă si contextul) și performance.

Germano Celant, criticul de artă căruia i se datorează atât numele, cât și teoria acestei mișcări, afirmă că "arte povera" se manifestă în esență "în a reduce în termeni minimi, în sărăcirea semnelor, pentru a le reduce la arhetipuri". Marea majoritate a artiștilor acestui grup - Giovanni Anselmo, Jannis Kounellis, Mario Merz, Giuseppe Penone, Michelangelo Pistoletto - manifestă un interes explicit pentru materialele utilizate, în schimb alții, mai ales Alighiero Boetti și Giulio Paolini, au de la bun început o atitudine mai apropiată de arta conceptuală.

Arte povera se integrează în panorama cercetării artistice a epocii: semnificative consonanțe nu doar cu arta conceptuală - în această perioadă se afirmă steaua lui Joseph Beuys - dar și cu Pop art, Minimalism și Land Art (Richard Long).