Cazul acuzativ

În gramatica unor limbi flexionare și a celor aglutinante, acuzativul este cazul gramatical la care părțile de vorbire nominale (de exemplu substantivul) au funcția fundamentală de complement direct^[1][2][3][4]. Termenul provine din cel latinesc accusativus casus „cazul a ceea ce este acuzat”, traducere greșită a termenului grecesc αἰτιατικὴ πτῶσις (aitiatikē ptôsis) „cazul a ceea ce este cauzat”^[2].

Termenul „acuzativ” este folosit și în gramatici ale unor limbi în care, de regulă, cuvintele în funcția de complement direct nu au o formă specifică, distinctă de cea pe care o au în funcția de subiect, unele din aceste limbi fiind chiar practic lipsite de declinare, cum este engleza. Unii lingviști consideră că termenul este folosit pe bună dreptate numai în gramaticile limbilor în care situația este contrară^[5].

Limbile indoeuropene vechi se caracterizează printr-un grad relativ înalt de sintetism, având a declinare dezvoltată, prin urmare și cazul acuzativ are forme specifice, exprimate prin desinențe. Urmașele lor au evoluat în mod diferit din acest punct de vedere, unele spre un grad de analitism mai înalt decât altele. Majoritatea limbilor slave, de exemplu, au o declinare relativ dezvoltată, majoritatea limbilor germanice una mai redusă decât cele slave, în limba engleză și în limbile romanice de vest, declinarea a dispărut practic, păstrându-se numai vestigii ale ei la pronumele personal. În gramaticile limbii franceze, de exemplu, nu se folosesc noțiunile de declinare sau de caz, deci nici cea de acuzativ. În limba română s-a păstrat declinarea în oarecare măsură, dar, cu excepția pronumelor personale, nici în aceasta nu se distinge prin formă funcția de complement direct de alte funcții.

În unele limbi, cazul acuzativ poate fi folosit fără prepoziție sau postpoziție, fie că are sau nu formă specifică.