În gramatica unor limbi flexionare și aglutinante, instrumentalul este un caz. Substantivul, alt cuvânt folosit cu valoare de substantiv sau pronumele care poartă morfemul acestui caz, denumește, respectiv reprezintă în modul cel mai tipic un inanimat cu care se efectuează o acțiune. Din punct de vedere sintactic, un asemenea cuvânt îndeplinește mai ales funcția de complement circumstanțial instrumental, dar instrumentalul mai exprimă o varietate de alte raporturi sintactice care depind și de limba considerată[1][2][3][4][5].
S-a stabilit faptul că acest caz a existat în presupusa limbă proto-indoeuropeană și că a fost moștenită de unele limbi indoeuropene actuale, de exemplu majoritatea limbilor slave[1]. În acestea se folosește atât fără prepoziție, cât și cu anumite prepoziții. Sunt limbi flexionare cărora le lipsește declinarea sau păstrează numai urme ale ei. În limbi în care nu s-a păstrat, cum sunt limbile romanice sau engleza, prepozițiile sunt cele care exprimă raporturile sintactice exprimate de instrumental în alte limbi. Dintre acestea, cea mai specifică este prepoziția cu.