Conciliul Vatican I a fost convocat de papa Pius al IX-lea prin scrisoarea apostolică Aeterni Patris din 29 iunie 1868. Prima ședință a avut loc în Bazilica Sfântul Petru din Roma în ziua de 8 decembrie 1869. Acesta a fost cel de al douăzecelea conciliu ecumenic al Bisericii Catolice. La conciliu au participat aproape 800 de reprezentați din numeroase dieceze. Au avut loc 93 de ședințe ale conciliului între 8 decembrie 1869 și 1 septembrie 1870.
Sarcinile primordiale pe care și le-a pus papa Pius al IX-lea, au fost definiția dogmei Infailibilității Papale și confirmarea poziției Bisericii Catolice față de raționalism, fideism, relativism, liberalism și materialism.
În primele ședințe au fost discutate și aprobate două constituții: Dei Filius și Pastor Aeternus. Prin aceasta din urmă a fost definit primatul și infailibilitatea papei în chestiuni de credință.
Începutul războiului franco-prusac a întrerupt ședințele conciliul. În ziua de 20 septembrie 1870, odată cu anexarea Romei de către Regatul Italiei, papa Pius al IX-lea a declarat conciliul întrerupt pe o perioadă nedefinită (sine die). Nu a fost anunțată oficial închiderea conciliului, decât în 1960 de papa Ioan al XXIII-lea, care a convocat Conciliul Vatican II.
Conciliul Vatican I a întărit autoritatea papei și a consolidat disciplina Bisericii Catolice.