Dinastia Qing

Dinastia Qing
Marele Qing
大清
—  Imperiu  —
← 1644 – 1912 →
Steagul după 1890
Imn național
《鞏金甌》 "Gong Jin'ou" ("Cup of Solid Gold")
Teritoriul aflat sub dominația Dinastiei Qing
Capitală	Shengjing (1636–1644) Beijing (1644–1912)
Limbă	Chineza, manciuriană, mongolă, tibetană, turcă
Religie	budism , taoism , religia tradițională chineză , confucianism , creștinism , islam
Guvernare
Formă de guvernare	Monarhie absolută
Împărat
- 1644–1661	Shunzhi (primul)
- 1908-1912	Pu Yi (ultimul)
Istorie
Epoca istorică	Epoca Modernă
Colapsul dinastiei Ming, Cucerirea Beijingului	6 iunie 1644
Bătălia de la Trecătoarea Shanhai	27 mai 1644
Primul Război Sino-Japonez	1 d.Hr.
Revolta Wuchang	10 octombrie 1911
Revoluția Xinhai	12 februarie 1912
Economie
Monedă	tael[*][[tael (Traditional Asian unit of mass)|​]] Sycee[*][[Sycee (former Chinese currency)|​]] (1636–1835) Great Qing Treasure Note[*][[Great Qing Treasure Note (Currency (historical banknote))|​]] (1853–1912) Hubu Guanpiao[*][[Hubu Guanpiao (a historical series of Qing Dynasty banknotes)|​]] (1853–1912)
Modifică date / text

Acest articol conține text în limba chineză. Fără suport de afișare corespunzător, se pot vedea semne de întrebare, pătrățele sau alte simboluri în locul caracterelor chinezești.

Dinastia Qing (în chineză: 清朝; transliterat cu pinyin: Qing Chao, Wade - Giles: Ch'ing1 Ch'ao2; IPA: [ tɕ ʰ în tʂ ʰ ɑ̌ʊ̯ ] ), numită de asemenea și Imperiul Marelui Qing, Marele Qing sau Dinastia Manciu, a fost ultima dinastie imperială în China, guvernând intre anii 1644-1912 cu o restaurare scurtă și eșuată în 1917. Acesta a fost precedată de Dinastia Ming și urmată de Republica China. Imperiul multi-cultural Qing a durat aproape trei secole și a format baza teritorială pentru națiunea chineză modernă.

Dinastia a fost fondată de către clanul jurchen Aisin Gioro în nord-estul Chinei, în regiunea cunoscută sub numele de Manciuria. În secolul al XVI-lea, Nurhaci, inițial un vasal Ming, a început organizarea clanurilor Jurchen în „Steaguri", unități militaro-sociale și formând popor manciurian unitar. Din 1636, fiul său, Hong Taiji a început să „împingă” forțele Ming din sudul Manciuriei și a declarat o nouă dinastie, Qing. În 1644, rebelii chinezi conduși de Li Zicheng cuceresc capitala Ming, Beijing. Mai degrabă decât a se supune rebelilor, generalul Ming, Wu Sangui, a făcut o alianță cu manciurienii și a deschis Trecătoarea Shanhai Armatelor Steagurilor, conduse de Prințul Dorgon, care îi învinge pe rebelii și ocupă Beijing-ul. Cucerirea Chinei propriu-zise a fost finalizată în anul 1683 sub era împăratul Kangxi ( d. 1661-1722 ). Cele Zece Mari Campanii ale Împăratului Qianlong de la 1750 la 1790 au extins controlul Qing în Asia Centrală. În timp ce la început conducătorii au menținut cultura manciuriană, au guvernat folosind stiluri și instituții ale administrației publice birocratice confucianiste. Ei au păstrat examenele imperiale pentru recrutarea chinezilor Han, pentru a lucra în paralel cu manciurienii. Ei au adoptat, de asemenea, idealurile sistemului tributar în relațiile internaționale.

Perioada Qianlong (1735-1796) a văzut apogeul și declinul inițial al prosperității și de control imperial. Populația a crescut la aproximativ 400 milioane de oameni, dar taxele și veniturile guvernamentale au fost fixate la o rată scăzută, care a garantat în final o criză fiscală. Cu corupția care s-a ivit, rebelii au testat legitimitatea guvernului și elitele conducătoare nu și-au schimbat mentalitățile lor în fața schimbărilor de la nivel mondial. După Războiul Opiului, puterile europene au impus „tratate inegale", forțând comerțul liber, extrateritorialitate și Porturi Tratat aflate sub control străin. Rebeliunea Taiping (1849-1860) și revolte musulmane din Asia Centrală au dus la moartea a aproximativ 20 de milioane de oameni. În ciuda acestor dezastre, în Restaurarea Tongzhi din anii 1860, elitele chineze han s-au angrenat în apărarea ordinii confucianiste și dominație Qing. Câștigurile inițiale ale Mișcării de Auto-Consolidarea au fost distruse în Primul Război Sino-Japonez din 1895, în care Qing a pierdut influența asupra Coreei și posesia asupra Taiwanului. Au fost organizate noi armate, dar ambițioasa „Reforma de o sută de zile” din 1898 a fost anulată de către Împărăteasa văduvă Cixi, care a ajuns să domine sub perioada Xianfeng, perioada Tongzhi și, eventual, perioada Guangxu. Atunci când, ca răspuns la violențele anti-străine ale Yihetuan ("Boxeriilor") care au erupt, puterile străine au invadat China, silind Împărăteasa Văduvă ca să le declare război, rezultând într-o înfrângere dezastruoasă.

Guvernul a inițiat apoi reforme fiscale și administrative fără precedent, inclusiv alegeri, un nou cod de legi, și eliminarea Sistemului de Examinare. Sun Yat-sen și alți revoluționari au concurat cu reformatori, cum ar fi Liang Qichao și monarhiști, cum ar fi Kang Youwei de a transforma Imperiul Qing într-o națiune modernă. După moartea Împărătesei Văduve și a Împăratului în 1908, Curtea Manciuriană, intransigentă, a îndepărtat reformatorii și deopotrivă elitele locale. Revolte locale, începând cu data de 11 octombrie 1911, au condus la Revoluția din 1911. Ultimul împărat a abdicat pe 12 februarie 1912.