Regatul Roman 753 î.Hr. – 509 î.Hr. | |||||||||
Republica Romană 509 î.Hr. – 27 î.Hr. | |||||||||
| |||||||||
Magistrați obișnuiți | |||||||||
Magistrați extraordinari | |||||||||
Oficii și titluri onorifice | |||||||||
Politică și legislație | |||||||||
modifică |
Dreptul roman a fost sistemul de legi al romanilor, de la Regatul Roman și Republica Romană, până la Imperiul Roman, inclusiv Imperiul Roman de Răsărit.
Juristul era figura centrală în dreptul roman. El răspundea (lat. responsa) întrebărilor legate de procedură și legislație ale magistraților și judecătorilor (care de obicei nu erau experți în drept) și asista părțile implicate într-un proces. Exemple de juriști sunt Quintus Mucius Scaevola Pontifex, Papinian, Domitius Ulpianus, Gaius Octavius Javolenus, Salvius Julianus și Gaius. Juriștii au scris extensiv pe subiecte de drept. [1]
În contrast, avocatul (lat. advocatus) era un orator, fără o pregătire specială în jurisprudență. Un exemplu este Cicero, care a popularizat întrebarea „Cui folosește?” (lat. Cui bono?) ca mod de a clarifica intereselor părților într-o dispută.
Romanii nu au făcut întotdeauna o distincție între normele morale sau religioase și normele juridice de drept formalizate în legi. De exemplu, Domitius Ulpianus a definit dreptul roman combinând două principii de etică (a trăi în mod onest și a nu vătăma pe nimeni) și unul de drept (a da fiecăruia ce i se cuvine):
Jurisprudența definită în Manualul lui Justinian combină elemente divine și umane: