Gen gramatical

În lingvistică, genul este o categorie gramaticală proprie unor limbi, pe baza căreia substantivele sunt grupate în clase precum masculine, feminine, neutre, animate, inanimate^[1]. Baza acestei clasificări a fost distingerea ființelor de sex masculin de cele de sex feminin în cadrul categoriei animatelor (persoane, animale de sex evident) și distingerea acestora de inanimate (inclusiv plantele). Cu timpul, dependența dintre genul natural și cel gramatical s-a pierdut mai mult sau puțin în funcție de limbă, fapt dovedit mai ales de aceea că și nume de inanimate au ajuns să fie de genul masculin sau de genul feminin^[2].

În unele limbi, precum suedeza, nu se distinge formal femininul de masculin, astfel că se iau în seamă un gen numit comun, care include, cu unele excepții, numele de animate și un număr de nume de inanimate, și unul neutru, care este de regulă al inanimatelor care nu sunt în prima categorie^[3].

Genul gramatical este indicat de trăsături morfologice. Cel puțin în unele limbi, cum sunt cele indo-europene, o asemenea trăsătură este în primul rând un anumit sufix, care poate fi o desinență. În cursul istoriei limbii, un asemenea sufix a fost preluat de cuvântul acordat cu substantivul. Acest cuvânt poate fi un determinant abstract (articol sau adjectiv pronominal), un adjectiv propriu-zis, un numeral ordinal, un verb la participiu sau un pronume, folosite în principal ca atribut sau ca nume predicativ. În cazurile în care substantivul și-a pierdut morfemul genului, acesta este indicat de cuvântul care se acordă cu el. Dintre aceste trăsături este suficientă și una singură pentru includerea substantivului într-o clasă de gen^[4].

Unele limbi, precum maghiara, exprimă numai genul natural și caracterul inanimat, dar nu cu morfeme gramaticale, ci prin sensul lexical al cuvintelor.