Imperiul German

Imperiul German
Deutsches Kaiserreich
← 1 ianuarie 1871 – 9 noiembrie 1918 →
Drapel Stemă
Imn național
Heil dir im Siegerkranz[*][[Heil dir im Siegerkranz (Former royal and imperial anthem of Prussia and Germany)|​]]
Localizare
Capitală	Berlin
Limbă	limba germană
Religie	luteranism Biserica Reformată catolicism
Guvernare
Formă de guvernare	monarhie federală[*]​ monarhie constituțională
Legislativ	Reichstagul Imperiului German
Istorie
Economie
Monedă	marcă germană-aur Papiermark
Modifică date / text

Imperiul german (în germană: Deutsches Kaiserreich) a fost un stat național creat la 18 ianuarie 1871 și desființat la 9 noiembrie 1918, odată cu abdicarea împăratului Wilhelm al II-lea.

În istoriografia germană se folosește destul termenul mai precis de „Al Doilea Reich”, considerând că Sfântul Imperiu Roman a fost Primul Reich, iar Germania nazistă a fost Al Treilea Reich. Primul care a folosit această enumerare a fost Arthur Moeller van Den Bruck, care, în 1923, făcea apologia unui al treilea Imperiu German idealizat. Ideile sale au fost preluate de propaganda nazistă. După „războiul cel mare” (cunoscut mai apoi ca Primul Război Mondial), denumirea Drittes Reich (tradus Al treilea Imperiu, dar de cele mai multe ori desemnat ca Al Treilea Reich) a devenit numele folosit în toate situațiile pentru Germania nazistă, fiind folosit chiar și de reprezentanții regimului lui Hitler.

„Imperiul German” (Deutsches Reich) a fost numele oficial al statului atât în perioada de domnie a kaizerilor (1871-1918), cât și în timpul republicii de la Weimar și a Germaniei naziste, de aceea următoarele trei articole ale seriei Istoriei Germaniei acoperă denumirea oficială de Deutsches Reich.

Sub masca idealismului, naționalismul german s-a îndepărtat rapid de caracterul său liberal de la 1848, pentru a ajunge la autoritara Realpolitik a primului-ministru prusac Otto von Bismarck. Bismarck dorea să înfăptuiască unificarea germanilor într-un stat conservator dominat de Prusia. Scopul său a fost atins prin trei succese militare:

1. La început s-a aliat cu Austria pentru a învinge Danemarca într-un război scurt (Al doilea război pentru Schleswig) din 1864, reușind să cucerească astfel Schleswig-Holstein.
2. În 1866, cu participarea Italiei, el a făcut să izbucnească războiul austro-prusac. Austriecii au fost învinși în bătălia de la Königgrätz. Bismarck a reușit să excludă vechii rivali austrieci de la formarea Confederației Germane Nordice, confederație compusă din statele germane care sprijiniseră Prusia în război. Această Confederație Germană avea să fie precursorul Imperiului din 1871.
3. În sfârșit, Franța a fost învinsă în războiul franco-prusac (1870–1871). Confederația a fost transformată în Imperiu prin proclamarea regelui Prusiei Wilhelm I ca împărat german într-o ceremonie din Palatul Versailles, un gest de umilire a Franței.

Bismarck a pregătit personal în linii mari Constituția Confederației Germane de Nord din 1866 să devină Constituția Imperiului German din 1871. Germania se bucura de câteva caracteristici democratice: cea mai importantă era Reichstagul (Parlamentul), care, spre deosebire de Parlamentul Prusiei, avea membrii aleși prin sufragiu direct și egal al tuturor cetățenilor germani de sex masculin. Totuși, legile, pentru a fi aprobate, aveau nevoie și de aprobarea Bundesrat (Camera federală a deputaților statelor), adunare în care Prusia avea o influență majoră. În acest fel, Prusia exercita o influență hotărâtoare în amândouă camerele. Puterea executivă era apanajul kaizerului, care numea cancelarul federal, primul fiind Otto von Bismarck. Cancelarul era răspunzător numai în fața Împăratului și îndeplinea fără comentarii toate indicațiile suveranului. În mod oficial, cancelarul ocupa singura funcție executivă în stat. În practică însă, secretarii de stat, (birocrații de frunte ai statului, care se ocupau de unele domenii precum finanțele, afacerile externe sau apărarea), funcționau ca miniștri neoficiali ai portofoliilor respective. Cu excepția perioadelor 1872-1873 și 1892-1894, cancelarul a fost și primul-ministru al Prusiei. Reichstagul avea puterea să aprobe, să modifice sau să respingă legi, dar nu avea dreptul la inițiativă legislativă, putere care aparținea exclusiv cancelarului.

Forțele militare ale statelor mai mici au fost trecute sub controlul Prusiei, în timp ce armatele regatelor mai mari precum Bavaria și Saxonia au fost organizate conform principiilor prusace, urmând ca pe timp de război să fie controlate de guvernul federal. Deși imperiul era din multe puncte de vedere un stat autoritarist, a fost permisă dezvoltarea partidelor politice.

Istoria Germaniei
Acest articol este parte a unei serii
Antichitatea
Triburile germanice
Perioada migrațiilor
Imperiu Francilor
Evul Mediu
Sfântul Imperiu Roman
Colonizarea răsăritului
Apariția națiunii germane
Confederația Rinului
Confederația Germană
Confederația Germană de Nord
Imperiul German
Imperiul German
Primul Război Mondial
Republica de la Weimar
Republica de la Weimar
Germania nazistă
Germania nazistă
Al Doilea Război Mondial
Germania postbelică
Germania între 1945-1990
Ocupația și împărțirea
Expulzarea germanilor
Republica Democrată Germană
Germania de Vest
Reunificarea Germaniei
Germania modernă
Germania
Portal Germania  v • d • m

Evoluția Imperiului German autoritarist poate fi comparată în anumite limite cu dezvoltarea Italiei și Japoniei. La fel ca și Bismarck în Germania, Contele Camillo Benso di Cavour în Italia a folosit diplomația și războiul pentru a-și atinge obiectivele: s-a aliat cu Franța mai înainte de a ataca Imperiul Austriac, asigurând unificarea Italiei ca regat condus de dinastia Piemonteză până în 1861, (cu excepția Statului Papal și a Veneției aflată sub stăpânire austriacă). Cavour, ostil acțiunilor revoluționarilor liberali republicani precum Giuseppe Garibaldi și Giuseppe Mazzini, a conceput reunificarea Italiei pe coordonate conservatoare. În mod similar cu Italia lui Cavour, Japonia a avut un parcurs conservator spre modernizare, de la căderea Șogunatului Tokugawa și de la Restaurația Meiji până în 1918. În Japonia a fost înființată în 1882 o comisie care să studieze diferitele structuri guvernamentale din toată lumea. Această comisie a fost impresionată în mod special de Germania lui Bismarck, ducând la conceperea unei Constituții în 1889, care asigura premierului nipon o poziție similară cu cea a cancelarului german, responsabil alături de colaboratorii săi doar în fața Împăratului.

Unificarea Germaniei a presupus absorbția întregului Regat al Prusiei în noul imperiu. Provinciile prusace Prusia Răsăriteană, Prusia Apuseană și Posen au fost incorporate în noul stat național. Prusia Răsăriteană și cea Apuseană aveau minorități poloneze importante, în vreme ce Posenul era locuit în principal de polonezi. În timpul revoluției de la 1848, Parlamentul de la Frankfurt nu găsise o soluție practică pentru incorporarea polonezilor rămăși fără un stat reprezentativ după împărțirile Poloniei din secolul al XVIII-lea. Noul Imperiu German era alarmat de proporția populației poloneze din provinciile răsăritene, care se schimba în continuu datorită natalității mai ridicate a polonezilor și migrației etnicilor germani către regiunile mai puternic industrializate din vest. Guvernul nu putea pune bază pe loialitatea cetățenilor de origine etnică poloneză, de vreme ce aceștia se opuneau asimilării. Începând cu anul 1873, guvernul a încercat să impună limba germană ca singură limbă folosită în imperiu în speranța înfrângerii opoziției polonezilor. Rezultatul a fost exact contrar celui așteptat, și anume creșterea rezistenței la germanizare.

Un factor important în anatomia socială a acestor guvernări a fost păstrarea unei importante puteri politice de către marii proprietari funciari, junkerii, datorită lipsei unor mișcări importante revoluționare ale țărănimii în alianță cu proletariatul urban.