Istoria Imperiului Otoman | |
Acest articol este parte a unei serii | |
Ascensiunea (1299–1402) | |
---|---|
Interregnul (1402–1413) | |
Propășirea (1413–1453) | |
Dezvoltarea accelerată (1453–1579) | |
Dezvoltarea încetinită (1579–1683) | |
Sultanatul femeilor | |
Perioada Köprülü (1656–1703) | |
Stagnarea (1683–1792) | |
Perioada Lalelei (1718–1730) | |
Stagnarea și decăderea (1792–1827) | |
Declinul (1827–1908) | |
Perioada Tanzimat (1839–1876) | |
Prima perioadă constituțională | |
Destrămarea (1908–1918) | |
A doua perioadă constituțională | |
Împărțirea Imperiului Otoman (1918–1922) | |
Evenimente | |
Căderea Constantinopolului (1453) | |
Ocupația Aliată a Contantinopolului (1918-1923) | |
Războaiele ruso-turce (1633-1917) | |
Alte articole | |
Armata otomană | |
Interregnul otoman (20 iulie 1402 – 5 iulie 1413) (cunoscut și ca Triumviratul otoman; în limba turcă: Fetret Devri) a început după înfrângerea armatelor otomane conduse de sultanul Baiazid I în Bătălia de la Ankara de către împăratul mongol Timur Lenk (Tamerlan). Deși fiul lui Baiazid Mehmed Çelebi a fost confirmat ca sultan de către Timur, frații lui au refuzat să-i recunoască autoritatea[1]. Neînțelegerile dintre cei fii ai lui Baiazid au avut ca rezultat izbucnirea războiului civil. Interregnul a durat până pe 5 iulie 1413, când Mehmed Çelebi a ieșit învingător și a devenit sultanul Mehmed I, monarh asupra unui imperiu unit.