Ordinul toscan

Ordinul toscan (latină Ordo Tuscanicus sau Ordo Tuscanus, însemnând „ordin etrusc”) este unul dintre cele două ordine clasice dezvoltate de romani, celălalt fiind ordinul compozit. E influențat de ordinul doric, dar nu coloanele nu sunt canelate, iar antablamentul e mai simplu, fără triglife sau gute. În timp ce coloane relativ simple, cu capiteluri rotunde, făcuseră parte din arhitectura vernaculară a Italiei și a unei mari părți a Europei cel puțin de la arhitectura etruscă încoace, romanii nu considerau stilul ăsta ca fiind un ordin arhitectural diferit (de exemplu, arhitectul roman Vitruvius nu l-a inclus alături de descrierile sale despre ordinele grecești doric, ionic și corintic). Clasificarea sa ca un ordin formal separat este menționată pentru prima dată în Etimologiile lui Isidore din Sevilla și rafinată în timpul Renașterii italiene.^[1]

Sebastiano Serlio a descris cinci ordine, inclusiv un „ordin toscan”, „cel mai solid și cea mai puțin ornamentat”, în a patra sa carte^[2] din Regole generali di architettura sopra le cinque maniere de gli edifici (1537). Chiar dacă Fra Giocondo a încercat o primă ilustrare a unui capitel toscan în ediția sa tipărită al lui Vitruvius (1511), a arătat capitelul cu o ornamentație cu ove care aparține ionicului. „Cel mai rustic” ordin toscan al lui Serlio a fost ulterior delimitat cu atenție de Andrea Palladio.

În simplitatea sa, ordinul toscan este văzută ca similar cu ordinul doric, și totuși, în proporțiile sale per total, coloana și antablamentul mai simple, urmează raporturile ionice. Ordinul ăsta puternic a fost considerată cel mai potrivit în arhitectura militară, în docuri și depozite. Serlio l-a găsit-o „potrivit pentru locuri fortificate, cum ar fi porțile orașului, fortărețele, castelele, tezaurele sau unde se păstrează artilerie și muniție, închisori, porturi maritime și alte structuri similare folosite în războaie”.