Robert Bork

Robert Bork
Date personale
Născut	1 martie 1927[2][3][4][5][6] Pittsburgh, Pennsylvania, SUA
Decedat	19 decembrie 2012 (85 de ani)[2][3][4][5][6] Virginia, SUA
Cauza decesului	boli cardiovasculare
Copii	R. H. Bork[*][[R. H. Bork |​]]
Cetățenie	Statele Unite ale Americii
Ocupație	avocat judecător pedagog[*]​ politician jurist
Limbi vorbite	limba engleză[7]
Activitate
Alma mater	University of Chicago Law School[*][[University of Chicago Law School (law school)|​]] Hotchkiss School[*][[Hotchkiss School (school in Lakeville, Connecticut)|​]]
Organizație	Yale Law School University of Richmond[*][[University of Richmond (university in Richmond, Virginia, United States)|​]]
Partid politic	Partidul Republican
Premii	Premiul Francis Boyer[*]​ (1984)[1]
Modifică date / text

Robert Heron Bork (n. 1 martie 1927, Pittsburgh, Pennsylvania, SUA – d. 19 decembrie 2012, Virginia, SUA) a fost un judecător american, oficialitate guvernamentală și jurist care a ocupat funcția de procuror general al Statelor Unite^⁠(d) din 1973 până în 1977. Profesor al Yale Law School, acesta a activat ulterior în calitate de judecător în cadrul influentei Curți de Apel din circuitul D.C.^⁠(d) (1982-1988). În 1987, președintele Ronald Reagan l-a nominalizat pe Bork^⁠(d) pentru funcția de judecător la Curtea Supremă a SUA, însă Senatul a respins nominalizarea după o audiere de confirmare puternic mediatizată.^[8]

Bork s-a născut în Pittsburgh, Pennsylvania și a urmat atât studiile universitare, cât și cele juridice la Universitatea din Chicago. După o perioadă la firma de avocatură Kirkland & Ellis^⁠(d), a devenit profesor în cadrul Yale Law School. Cunoscut susținător al originalismului, acesta le-a cerut judecătorilor să respecte interpretarea originală a Constituției Statelor Unite formulată de părinții fondatori. Bork era și un influent savant în dreptul concurenței, susținând despre consumatorii că beneficiază deseori de pe urma fuzionării companiilor^⁠(d) și că legea antitrust^⁠(d) ar trebui să fie centrată mai degrabă pe bunăstarea consumatorilor^⁠(d) decât pe asigurarea concurenței. Acesta a redactat câteva lucrări importante, inclusiv o carte academică intitulată Paradoxul Antitrust^⁠(d) și o lucrare despre criticismul cultural intitulată Slouching Towards Gomorrah^⁠(d).

Din 1973 până în 1977, Bork a fost procuror general sub președinții Richard Nixon și Gerald Ford, reușind să susțină cu succes mai multe cazuri la Curtea Supremă. În timpul Masacrului de sămbătă seara^⁠(d) din octombrie 1973, Bork a devenit procuror general interimar al Statelor Unite după ce superiorii săi din Departamentul de Justiție au decis să-și dea demisia pentru a nu fi nevoiți să-l concedieze pe procurorul special^⁠(d) Archibald Cox^⁠(d), însărcinat cu investigarea afacerii Watergate. La ordinul președintelui, Bork l-a concediat pe Cox, prima sa sarcină în calitate de procuror general. Acesta a păstrat funcția până la 4 ianuarie 1974, când poziția a fost preluată de senatorul din Ohio^⁠(d) William B. Saxbe^⁠(d).^[9]

În 1982, președintele Reagan l-a numit pe Bork la Curtea de Apel a Circuitului D.C. În 1987, Reagan l-a nominalizat pe acesta la Curtea Supremă după ce judecătorul Lewis Powell^⁠(d) și-a anunțat retragerea. Această decizie a fost puternic mediatizată, iar grupurile de interes s-au mobilizat împotriva confirmării lui Bork,^[10] în special din cauza criticilor sale cu privire la interpretarea dată Constituției de către Earl Warren^⁠(d) și Warren Burger^⁠(d) (primul amendament și dreptul constituțional la viața privată), respectiv rolul său în evenimentele din octombrie 1973. Numirea sa a fost în cele din urmă respinsă în Senat cu 58-42. Postul de la Curtea Supremă a fost ocupat de un alt candidat nominalizat de Reagan, Anthony Kennedy^⁠(d). Mai târziu, Bork a demisionat din funcția de judecător al circuitului D.C. în 1988 și a activat ca profesor la diverse instituții de învățământ, inclusiv la George Mason University School of Law^⁠(d). A fost consilier al candidatului la președinție Mitt Romney și membru atât al American Enterprise Institute^⁠(d), cât și al Hudson Institute^⁠(d) înainte de moartea sa în 2012.