Slavi

Slavii au fost un popor de origine indo-europeană, care a migrat dinspre răsăritul Europei (originar din zona cuprinsă între râul Nipru, Munții Carpați din Ucraina, râul Oder și Marea Baltică^[1][2][3]) și a ocupat, în mileniul I, întinse teritorii din estul (ajungând până în zona fluviilor Volga și Don), nordul (până la lacurile Ladoga și Onega), sudul (până în regiunea Peloponez) și centrul Europei (până în bazinul Elbei și estul Munților Alpi) și pentru câteva sute de ani teritorii din Asia Mică^{⁠(en)[traduceți]}. Ei căutau pământuri mai bune pentru agricultură și pășunat. Principalii vecini ai vechilor slavi erau în vest triburile germanice, celții și geto-dacii, în est și sud-est seminții iraniene (cum ar fi alanii, cimerienii, sarmații și sciții), caucaziene și turcice, iar în nord și nord-est triburi baltice și fino-ugrice.^[1] Deoarece triburile slave s-au stabilit pe zone întinse și datorită amestecului cu alte populații, între ele au apărut diferențieri de limbă. Astfel, slavii de răsărit sunt rușii, ucrainenii și bielorușii de astăzi. Slavii de apus sunt cehii, slovacii și polonezii. Iar slavii de sud, cei care au migrat la sudul Dunării, sunt strămoșii bulgarilor, sârbilor, croaților, macedonenilor, slovenilor, bosniacilor și muntenegrenilor.

În jurul anului 3000 î.Hr., vechii slavi și vechii balți^{⁠(en)[traduceți]} încă constituiau același grup etno-lingvistic, cel al balto-slavilor. Însă în perioada 1500 - 1000 î.Hr. are loc procesul de individualizare și de desprindere a slavilor de balți.

Cele mai timpurii izvoare istorice care îi menționează pe slavi (sub numele de Veneți^{⁠(en)[traduceți]}) aparțin istoricilor antici greci și romani ai secolelor 1 și 2 d.Hr., cum ar fi Strabon^[4], Plinius cel Bătrân^[5], Ptolemeu^[6] și Tacit.^[7][8][9] Mai târziu, cronicile bizantine ale secolelor V-VIII îi menționează pe slavi sub numele de Sclavini^{⁠(en)[traduceți]} (derivat din cuvântul proto-slav Slověninъ, plural Slověně, din care derivă la rândul lui și actualul nume, slavi; termenul proto-slav Slověninъ derivă la rândul lui din termenul slovo, care înseamnă cuvânt), Anți, Spori^{⁠(en)[traduceți]}, Veneți^{⁠(en)[traduceți]} și Venzi^{⁠(en)[traduceți]}.

Slavii erau organizați în triburi și uniuni de triburi, iar forma de guvernământ era democrația militară (întâlnită și la celelalte popoare europene "barbare"). Aceștia erau conduși de cnezi sau jupâni, ajutați de Sfatul Bătrânilor. Dar, din secolele VII și IX, slavii au început să își constituie state, ca, de exemplu, statul cehilor (numit și statul lui Samo), cel al sârbilor, cu capitala la Rașka sau cnezatele ruse. La crearea celor din urmă, au contribuit și varegii sau vikingii, populație germanică din nordul Europei.

Societatea vechilor slavi era întemeiată pe principiul egalității în drepturi a tuturor membrilor acesteia, inclusiv a egalității între femei și bărbați. Întreaga comunitate se bucura de drepturi depline, indiferent de avere, statul social sau sex; prin urmare, hotărârile trebuiau luate în unanimitate. La început, termenul mir desemna atât adunarea obștei cât și unanimitatea hotărârilor ei, însă cu timpul a început să desemneze și pacea și lumea totodată.^[10]

Strămoșii popoarelor slave se rugau la forțele naturii (reprezentate de zei și spirite), și ridicau idoli și temple în păduri. Slavii erau înrudiți cu tracii, dacii, alanii, cimerienii, sciții, sarmații, armenii și balții, care făceau parte din grupa etno-lingvistică Satem. Din secolele IX și X, popoarele slave au adoptat creștinismul. Slavii de est (rușii, ucrainenii) și o parte a celor de sud (bulgarii, sârbii, macedonenii, muntenegrenii) sunt creștini ortodocși. Cei de la apus (cehii, slovacii, polonezii) și o parte a celor de sud (croații, slovenii) sunt creștini catolici. Musulmani sunt bosniacii, precum și o parte a sârbilor (în Sangeac), bulgarilor (pomacii) și macedonenilor (torbeși, gorani).

Una dintre marile realizări culturale ale slavilor a fost inventarea, în secolul IX, a alfabetului chirilic. În epoca modernă s-au remarcat scriitori renumiți, mai ales în literatura rusă, ca Feodor Dostoievski sau Lev Tolstoi. Istoria muzicii cunoaște mari artiști de origine slavă, cum au fost rușii Piotr Ilici Ceaikovski și Serghei Rahmaninov sau polonezul Ignacy Paderewski.