Stoicism

Stoicismul este o școală filosofică fondată în Atena de Zenon din Citium (Kition) în jurul anului 300 î.Hr., în perioada elenistică a istoriei antice. Numele derivă de la un portic cu coloane, stoa poikile (gr.: portic zugrăvit), decorat de pictorul Polygnotos cu aspecte de la distrugerea Troiei, luptele Atenienilor cu Amazoanele și bătălia de la Marathon. Aici își ținea lecțiile Zenon și aveau loc discuțiile cu discipolii săi.

Stoicismul este un curent filozofic care s-a dezvoltat ca o reacție împotriva epicurismului, având originea în filosofia cinică fondată de Antisthene, un discipol al lui Socrate. Învățătura centrală a stoicismului este morala derivată din înseși legile naturii sau mai bine zis promovarea rațională, existenta virtuoasă sau atitudinea bărbătească în raport cu vicisitudinile vieții. Acceptarea acestei evidențe compensează durerea și nefericirea, împacă binele cu răul, viața cu moartea. O altă trăsătură constă în recomandarea iubirii față de oricare alte ființe.

Stoicismul a avut o audiență largă la gânditorii greci și romani, cunoscând o evoluție de mai multe secole, în trei perioade:

• Stoicismul vechi (300-200 a.Chr.): Zenon din Citium, urmat la conducerea școlii de Kleanthes din Assos și apoi de Chrysippos.
• Perioada mijlocie (200-50 a.Chr.): Panaitios din Rodos, Antipatros din Tars, Poseidonios din Apameia - învățătorul lui Cicero - , Diogene din Babilon. Uneori, în această perioadă este încadrat și Cicero, ale cărui opere conțin multe învățături stoice; el era însă mai degrabă un eclectic, adept al „Noii Academii”.
• Stoicismul târziu sau „roman” : Seneca, Musonius Rufus, Epictet, Marc Aureliu.