Templu roman

Templele romane antice erau printre cele mai importante clădiri ale culturii romane și unele dintre cele mai bogate clădiri din arhitectura romană, chiar dacă doar câteva exemplare supraviețuiesc în orice fel de stare completă. Astăzi ele rămân „cel mai evident simbol al arhitecturii romane”.^[1] Construirea și întreținerea lor a fost o parte majoră a religiei romane antice și toate orașele de orice importanță aveau cel puțin un templu principal, precum și altare mai mici. Camera principală (naosul) găzduia imaginea de cult a zeității căreia i-a fost dedicat templul și, adesea, o masă pentru ofrande suplimentare sau libații și un mic altar pentru tămâie. În spatele naosului se afla o cameră sau niște camere folosite de îngrijitorii templului pentru depozitarea diverselor lucruri folosite și a ofrandelor. Închinătorul obișnuit intra rareori în naos și majoritatea ceremoniilor publice erau făcute în afara locului unde se afla altarul de sacrificiu, pe portic, cu o mulțime adunată în incinta templului.^[2][3]

Cel mai comun plan arhitectural avea un templu dreptunghiular ridicat pe un podium înalt, cu un front clar cu un portic în partea de sus a treptelor și un fronton triunghiular deasupra coloanelor. Părțile laterale și posterioare ale clădirii aveau un accent arhitectural mult mai mic și de obicei nu aveau intrări. Au existat, de asemenea, planuri circulare, în general cu coloane peste tot, iar în afara Italiei au existat multe compromisuri cu stilurile locale tradiționale. Forma romană a templului s-a dezvoltat inițial din templele etrusce, ele însele influențate de cele grecești, cu o influență directă puternică ulterioară din Grecia.

Ceremoniile religioase publice ale religiei oficiale romane aveau loc în aer liber și nu în interiorul templului. Unele ceremonii erau procesiuni care începeau de la, vizitau sau se terminau la un templu sau un altar, unde un obiect ritualic putea să fie depozitat și scos în folosință sau unde ar fi depusă o ofrandă. Sacrificiile, în principal ale animalelor, aveau loc la un altar în aer liber din templu; adesea pe una dintre extensiile înguste ale podiumului spre latura treptelor. Mai ales sub Imperiu, cultele străine exotice au câștigat adepți la Roma și au fost religii locale în părți mari ale Imperiului extins. Ele aveau adesea practici foarte diferite, unii preferând lăcașuri de cult subterane, în timp ce alții, printre care și primii creștini, venerau în case.^[4]

Unele rămășițe ale multor temple romane încă supraviețuiesc, mai ales în Roma însăși, totuși relativ puținele exemple aproape complete au fost aproape toate transformate în biserici creștine (și unele mai târziu în moschei), de obicei un timp considerabil după triumful inițial al creștinismului sub Constantin. Declinul religiei romane a fost relativ lent, iar templele în sine nu au fost însușite de guvern până la un decret al împăratului Honorius din 415. Bazilica Santi Cosma e Damiano din Forumul Roman, inițial Templul lui Romulus, nu a devenit o biserica până în 527. Cel mai cunoscut e Panteonul din Roma, care, totuși, este extrem de atipic, fiind un templu circular foarte mare, cu un acoperiș de beton magnific, în spatele unui portic frontal convențional.^[5]